• 07 OCT. 17
    • 0
    Cine a inventat dispozitivul de rezonanţă magnetică nucleară (RMN)?

    Cine a inventat dispozitivul de rezonanţă magnetică nucleară (RMN)?

    Organismul uman poate fi, astăzi, investigat prin analize medicale detaliate, printr-o simplă scanare a corpului. Încă din anii ’90, fizica particulelor a jucat un rol important în transpunerea aparatelor de rezonanţă magnetică nucleară (RMN) pe piaţa comercială. Tehnologia a ajuns la această performanţă după 50 de ani de cercetări şi descoperiri. În 1937, Isidor Isaac Rabi a fost primul care a observat că atomii de hidrogen răspund unui camp magnetic puternic, prin indicarea aceleiaşi direcţii, ca acele unei busole. Vorbim, astăzi, despre rezonanţa magnetică nucleară (RMN) şi vă prezentăm un scurt istoric al dezvoltării acestei tehnologii.

    Echipament Siemens - RMN Brasov

    Echipament Siemens – RMN Brasov

    • Rabi, Purcell, Block şi Lauterbur au primit Premii Nobel în fizică pentru contribuţiile lor la dezvoltarea acestei tehnici imagistice

     

    Tehnologia medicală RMN realizează imagini detaliate ale ţesutului moale din corpul uman. Spre deosebire de razele X, poate face diferenţa între materia cenuşie de materia albă în creier, ţesutul canceros de cel necanceros şi muşchii de organe. De asemenea, poate să identifice hemoragii.

    Primele înscrieri despre fizica particulelor datează din 1937, când Isidor Isaac Rabi a observat că atomii de hidrogen răspund unui camp magnetic puternic. Mai apoi, oamenii de ştiinţă au descoperit că acel câmp acţiona asupra nucleelor atomilor, care sunt încărcate pozitiv. Când un al doilea câmp magnetic, oscilând la frecvenţa adecvată, loveşte atomii, unele nuclee de hidrogen primesc un impuls de energie şi fac o rotaţie de 90 de grade. Când cel de-al doilea câmp magnetic este oprit, nucleele se întorc la poziţia iniţială. Această realiniere are loc diferit de la material la material, oferind oamenilor de ştiinţă o cale de a le deosebi unele de altele, mai exact să deosebească muşchii de organe.

    În 1946, Felix Bloch şi Edward Purcell au descoperit faptul că intensitatea primului câmp magnetic şi frecvenţa celui de-al doilea sunt legate de un fenomen pe care l-au denumit rezonanţă magnetică nucleară sau RMN. Îmbunătăţirile n-au întârziat să apară, după alţi câţiva ani de experimente ştiinţifice. În 1973, Paul Lauterbur a descoperit faptul că, plusând variaţie câmpului magnetic mare, se putea afla poziţia exactă a unor atomi de hidrogen individuali, dintr-o mostră. Paul Lauterbur a realizat, astfel, prima imagine de rezonanţă magnetică nucleară. Cuvântul “nuclear” nu a mai fost folosit ulterior, pentru a nu se confunda cu tehnica periculoasă datorată unor radiaţii nucleare, fiind dat numele de imagistică cu rezonanţă magnetică. Rabi, Purcell, Block şi Lauterbur au primit Premii Nobel în fizică pentru contribuţiile lor la dezvoltarea acestei tehnici imagistice.

    În 1974, pe când tehnica lui Lauterbur devenea cunoscută, Fermi National Accelerator Laboratory (Fermilab, lângă Chicago, SUA) a demarat construcţia a ceea ce a devenit cel mai mare accelerator de particule din lume, Tevatron-ul.

    Întâmplător, atât Tevatron-ul, cât şi tehnologia RMI erau aproape de ceea ce se cunoaşte astăzi, amândouă având nevoie de câmpuri magnetice foarte puternice pentru a funcţiona corespunzător.

    Pentru a alinia atomii de hidrogen din corpul uman în timpul unei scanări RMN este necesar de un magnet de 3000 de ori mai puternic decât banalii magneţi agăţaţi de frigider. Iar acceleratoarele utilizate mai înainte de 1974 foloseau magneţi făcuţi din sârmă electrică bobinată pe colaci cilindrici, electromagneţi care pierd o cantitate senormă de energie prin căldură, crescând astfel exagerat costul electricităţii. Soluţia, atât pentru funcţionarea acceleratorului cât şi pentru imagistică medicală avansată, era supraconductibilitatea.

    Fermilab ştia că, răcite la temperaturi apropiate de zero absolute, sârmele din niobiu-titan, permit fluxului de curent electric să treacă liber fără să piardă căldură. Strânse într-un colac, acestea au funcţionat ca magneţi supraconductori, o tehnologie eficientă pe plan energetic, care deja era familiară fizicienilor. Pe atunci, însă, nu se găseau colaci de sârmă supraconductoare la scala de care Fermilab avea nevoie pentru acceleratorul de particule Tevatron, dar nici pentru o scală mai mică, pentru imagistica medicală.

    Companii din China, Brazilia şi Canada au vândut, în mod normal, aceste aliaje de metale doar la kilogram; Fermilab a început să le cumpere la tonă. Iar laboratorul a oferit materie brută fabricanţilor, împreună cu indicaţiile pentru a rezulta bucăţi lungi de sârmă perfectă. Pentru a funcţiona în mod corespunzător cerinţelor, sârma supraconductoare trebuie încălzită, topită, turnată în şabloane, fiindu-i dată o formă prin tehnici speciale. Fermilab nu a brevetat această tehnică, ci le-a făcut disponibile tuturor, dându-le tuturor posibilitatea de a fabrica cablu supraconductor la o scală mult mai mare şi mai ieftin. Aşa au început şi magneţii supraconductori pentru echipamentele de RMN să se dezvolte şi să devină din ce în ce mai accesibile.

    SCANEXPERT – CENTRU DE IMAGISTICA MEDICALA

    www.scanexpert.ro

    PROGRAMĂRI RMN BRAȘOV

    Programări prin telefon:

    PROGRAMĂRI RMN IAȘI

    Programări prin telefon:

     

     

    Leave a reply →

Leave a reply

Cancel reply